Prima pagină » Visele Bătrânilor

Categorie: Visele Bătrânilor

O pauza in cursa de unii singuri

In “Visele batranilor” au fost indeplinite 17 dorinte pentru 10 oameni in varsta, care se bucura de o masa calda si de timpul petrecut in doua centre de servicii sociale din Bucuresti, Organizatia Suedeza pentru Ajutor Umanitar Individual si Centrul Comunitar Ghencea. Le-au fost alaturi peste 30 de studenti voluntari, psihologi, jurnalisti, economisti. S-au intalnit cu ei, i-au vizitat la centru, acasa, s-au fotografiat impreuna, au scris despre ei, au comunicat dorintele lor companiilor.

14 companii au indeplinit visele batranilor nostri. Firme de media si comunicare, din domeniul turismului, alimentar, educational, al productiei de gherghefe, al comercializarii de produse electrocasnice, o companie de teatru, o editura, o firma de mobila, o fabrica de incaltaminte. Sunt companii din Bucuresti, Focsani, Galati, Ploiesti. Un cos de Pasti, un pelerinaj la manastirea Prislop, o masuta de cafea si doi tabureti, o masina de spalat, un gherghef pentru goblenuri, un aspirator, o excursie la munte, un cuptor cu microunde, un recamier, o colectie de carti de aventura, un televizor, un frigider, o excursie la manastirile din Moldova, o pereche de sandale, alimente, o carte de poezii publicata.

In “Visele batranilor” am luat o pauza si ne-am uitat in jur. La inceput, desigur, ii vezi pe cei apropiati, parinti, bunici. Nu ridici mult privirea pentru a-i vedea pe ceilalti, pentru a vorbi cu ei si a-i asculta. “Visele batranilor” este o pauza de cateva minute, ceasuri, zile, luni, dedicata celor pentru care imbatranirea ar trebui sa fie un proces, nu o criza, oameni care mai au totusi dorinte, viseaza, traiesc. In “Visele batranilor” ne-am apropiat de varsta a 3-a apropiindu-ne de fapt de noi insine peste cativa ani sau cateva zeci de ani.

„Batran” nu arunca varstnicii in groapa!

O doamna, presedinta unei asociatii pentru pensionari, s-a mahnit din cauza proiectului „Visele batranilor”, de fapt, din cauza cuvantului „batran”: „Batran este o formula de adresare cu multa lipsa de respect! Suntem SENIORII acestei tari care ne-a pensionat cand a vrut cu legi facute la comanda. Suntem varstnici cetateni cu experienta, suntem o biblioteca de informatii. Parerea unor medici politicosi: batranetea nu este o boala, ci un cumul de afectiuni netratate. Batran este un cuvant greu si doare, chiar daca toti ajung acolo”.
Nu ne-am gandit ca „batran” denota lipsa de respect si e un om care nu mai poate oferi nimic nimanui, in timp ce „senior” e un „cetatean cu experienta”, o „biblioteca de informatii”, un om activ, un om care nu capituleaza in fata vietii. Cuvantul „batran” duce, intr-adevar, la „batranete”, iar „batranetea” este uneori asociata de societate cu singuratea, boala, neputinta. Intelegem, deci, de ce „senior” este preferatul organizatiilor neguvernamentale si oamenilor cu respect pentru oamenii de varsta a 3-a, dar nu putem spune ca „senior” face invizibila batranetea si asaza varstnicii pe piedestalul recunoasterii lor in societate, in timp ce „batran” stigmatizeaza si arunca varstnicii in groapa societatii. „Batran” nu este o problema decat daca noi sau unii dintre noi vrem sa facem din el o problema. Daca vrem sa gasim cuvinte problema din acest registru, haideti sa ne uitam la „babalac”, „hoasca”, „hodorog”, „bosorog” etc. Sau la expresii jignitoare si la cum ii privim si ce credem despre batrani.Respectam remarca doamnei presedinta despre cuvantul „batran”, dar poate ne-am fi dorit, tineri fiind, macar un cuvant din partea dumneaei si despre „Visele batranilor”.

29 aprilie, Ziua europeană a solidarității între generații. Îmbătrânim cu toții

Grupul de Educație și Acțiune pentru Cetățenie (GEAC) lansează marți, 21 aprilie, campania online “Ei suntem Noi”, care se va desfășura pe parcursul întregii luni, pentru a marca Ziua europeană a solidarității între generații.

afis FB campanie Visele batranilor

Peste 40 de persoane publice, actori, muzicieni, bloggeri, oameni de media, din sport vor da startul campaniei, „îmbătrânind” pe rețeaua socială Facebook, dându-și viața înainte pentru seniori:

Adelina Păsat, Albertina Ionescu, Alexandra Blaș, Alexandru Bogdan, Andi Vasluianu, Andreea Anghel, Andreea Archip, Alexandra Bogdan, Andrei Cismaru, Claudiu Ciobanu, Cornel Ilie, Cristian China Birta, Cristian Florea, Cristina Niculescu, Cristina Soare, Dan Bordeianu, Dan Negru, Daniela Bojincă, Dorina Florea, George Ivașcu, Dragoș Asaftei, Gianina Corondan, Lăcrămioara Botezatu, Ligia Munteanu, Lucian Mândruță, Luminița Malanca, Mădălina Rodocea, Mircea Radu, Petru Păcuraru, Marius Matache, Marius Piticariu, Mihaela Ivan, Mihai Constantin, Radu Tudor, Raluca Grigoriu, Raluca Moianu, Răzvan Popescu și Flick, Valentin Coman, Victor Bucur, Vlad Dulea, Vlad Ionescu, Zoltan Lorencz.
Campaniei i s-au alăturat și BUZZer-ii de la BUZZstore, o comunitate online de comunicatori care testeaza gratuit cele mai noi produse si servicii.

GEAC derulează în prezent un proiect de solidaritate socială, „Visele bătrânilor”, în care 30 de studenți de la facultăți cu profil socio-uman și economic aștern poveștile de viață a 10 vârstnici care au nevoie de sprijin și le îndeplinesc o dorință sau un vis cu ajutorul comunității de afaceri. Vârstnicii provin din două organizații neguvernamentale de servicii sociale, Centrul Comunitar Ghencea – Asociația Sfântul Arhidiacon Ștefan și Organizația Suedeză pentru Ajutor Umanitar Individual. Proiectul are un buget total de 27.500 lei și este realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust For Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.

Prin decizia Parlamentului European din anul 2008, anual, în data de 29 aprilie este marcată Ziua europeană a solidarităţii între generaţii, care îşi propune să contribuie la promovarea înţelegerii și respectului între tineri şi persoanele în vârstă.

În România, numărul persoanelor cu vârsta peste 65 de ani afectate de singurătate se ridică la 645.000. Cele mai afectate sunt femeile. Un procent de 30% dintre cele cu vârsta peste 75 de ani recunosc faptul că se confruntă cu singurătatea, spre deosebire de doar 18% dintre bărbaţi. (studiul „Situaţia vârstnicilor din România”, realizat pentru Fundaţia Principesa Margareta a României de o echipă de cercetători de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Centrul de studiere a populaţiei).

Viața amară se-ndulcește cu puțin optimism

O viață care a-nceput în pași de balet și a continuat pe drumuri accidentate. Așa a trăit Chiriachița Dănăcică. Are 68 de ani și stă dintotdeauna în București. A schimbat adresa, însă n-a părăsit capitala. Are trei copii din două căsnicii eșuate. N-a avut noroc în dragoste, chiar dacă în ziua primei nunți a plouat de-a rupt pământul. Cu toate că n-a fost ocolită de greutăți și și-a crescut singură copiii, doamna Dănăcică nu și-a pierdut simțul umorului și s-a adaptat vremurilor prezente. În copilărie a fost balerină și solista corului școlii. De-atunci muzica este cea  care-o liniștește zi de zi. Mai ales melodiile lui Julio Iglesias. De aceea, dorința cea mai mare a doamnei Dănăcică este să ajungă la concertul artistului.

SONY DSC

Pe doamna Dănăcică o găsesc stând la soare, pe-o bancă din curtea Centrului Comunitar Ghencea. Stă cu fața la Biserică și așteaptă, răbdătoare. Mă apropii de ea, o salut. Mă privește atent preț de câteva secunde și se prezintă, senină: „Chiriachița sau Mioara, așa-mi zic prietenii!
A aflat despre Centrul Comunitar Ghencea de la verișoara ei. Vine aici aproape în fiecare zi, dar numai după ce-și ia nepoțelul de la școală. Spune că-i prinde bine să discute „de-ale babelor” cu celelalte senioare care frecventează Centrul. Distanța parcursă de-acasă până aici o ajută să facă mișcarea zilnică, indispensabilă pentru problemele sale cu genunchii. Are mersul legănat, dar nu se lasă învinsă de boală și-și continuă drumul cu zâmbetul pe buze așa cum a făcut-o dintotdeauna.

„Între ce-am vrut eu să devin și ce-am ajuns, e o diferență mare…”

Chiriachița Dănăcică s-a născut în București și-aici a locuit toată viața. A schimbat adresele, dar n-a părăsit niciodată capitala. A copilărit la curte, undeva pe Calea Griviței, alături de părinți și de sora ei. Mama era asistent medical la Spitalul Caraiman, iar tatăl șofer pe TIR. Tatăl a murit de mult… Mai vie îi este amintirea mamei pe care a pierdut-o acum trei ani. O numește „femeie dulce” și-și amintește că, după școală, mergea la ea la serviciu și o aștepta să plece împreună acasă. Mama strângea tot timpul bani și îi ținea sub saltea până se devalorizau. A pus deoparte bani pentru o mașină pe care n-au cumpărat-o niciodată. Până când a-mplinit 14 ani, Chiriachița n-a avut televizor. Îi era rușine să le spună asta colegilor de școală până când, într-o zi, un băiat a prins-o cu minciuna. Amintirea asta-i aduce zâmbetul pe buze.
Despre sora ei nu vrea să vorbească. Trăiește încă în casa părintească, dar pentru doamna Chiriachița-i ca și moartă. O învinuiește pentru moartea mamei, de care trebuia să aibă grijă, dar pe care-a chinuit-o până în ultima clipă: „Nu vorbesc cu ea. Nu ne-am bătut, nu nimic, dar nu merită. O persoană rece față de mama ei, care sare s-o bată, nu merită…”.
Problema investirii banilor pe care-i aveau în casă a simțit-o pe pielea ei. Încă de la grădiniță, doamna Chiriachița a fost solistă în corul școlii și a luat lecții de balet. Muzica a fost marea ei dragoste, însă n-a putut să continue acest drum, din cauza lipsurilor financiare. „Între ce-am vrut eu să devin și ce-am ajuns, e o diferență mare…”, spune cu ochii în lacrimi. Viața a dus-o departe de speranțele ei din copilărie. A ajuns vânzătoare la un magazin alimentar, unde-a lucrat până când a ieșit la pensie.

„Se zice că dacă plouă-n ziua nunții, ai noroc… Da’ de unde?!”

S-a căsătorit prima dată la 22 de ani. Anul nu-l mai știe pe de rost, așa că face un calcul rapid și-ajunge în 1969. Era în vizită la o prietenă și avea nevoie de o geantă de voiaj. Așa l-a cunoscut pe cel care avea să-i ceară mâna. El s-a oferit să-i împrumute un geamantan. I l-a dus acasă și de-atunci au rămas împreună: „M-am căsătorit din dragoste”. Povestește că la nuntă i-a cântat Gabi Luncă și c-a petrecut până în zori. Întinde mâinile și-arată cât de mare era cortul în care-au făcut petrecerea. Privirea i se luminează și pe față i se citește mândria. Păstrează și-acum rochia de mireasă, ca amintire a marii ei iubiri.
Se zice că dacă plouă-n ziua nunții, ai noroc… Da’ de unde?!”. Ploaia torențială din acea zi a noii sale vieți n-avea să-i aducă nici pe departe fericirea și belșugul pe care le prevestea. Dragostea pe care i-a purtat-o primului soț n-a fost de-ajuns, căci a venit dintr-un singur sens. A rămas însărcinată și l-a născut pe Toma, băiatul alături de care locuiește în prezent. Soțul ei era arheolog și făcea deplasări prin țară. La scurt timp după ce s-a întors dintr-o deplasare, doamna Chiriachița a primit o vizită care avea să-i schimbe viața: o femeie însărcinată îi spunea că tatăl copilului este chiar soțul ei. N-a stat pe gânduri și a divorțat. Lui Toma nu i-a interzis niciodată să-și viziteze tatăl, să țină legătura cu el, să-l cunoască singur și să-și dea seama ce fel de om este.

„Știți cum se spune, am dat din lac în puț”

A doua oară s-a căsătorit mai mult pentru Toma. Băiatul îl îndrăgea pe un bărbat din cartier, care se oprea mereu și-l „distra” în fel și chip. Atașamentul bărbatului față de copilul ei a făcut-o să-l accepte, deși nu era vorba de iubire: „Am zis: nu-i nevoie să fie frumos, nu-i nevoie să mă iubească pe mine… dacă-mi iubește băiatul eu sunt cea mai fericită și îl respect ca bărbat!”.
A îmbrăcat din nou rochia de mireasă și a petrecut alături de familie și prieteni într-un local din București. Au împreună doi copii, pe Aurelian și pe Cristina. I-a fost fidelă soțului, fapt care nu explică gelozia acestuia și bătăile pe care le-a încasat doamna Chiriachița: „Am mâncat bătaie bine de tot”. Însă bărbatul nu s-a mulțumit să o aibă doar pe ea, „A-nșirat multe femei și mă acuza pe mine ori de câte ori mă vedea că vorbesc cu vreun bărbat.”
Deși a fost conștientă că-i va fi greu să crească toți cei trei copii de una singură, doamna Chiriachița a luat viața de la zero, singură, spunându-și: „Decât vai de noi, mai bine singuri!
N-a avut noroc în căsnicie. Nu-i pare rău că s-a căsătorit cu vreunul dintre cei doi soți. Se întristează, totuși, când se gândește că niciunul dintre ei n-a fost un adevărat bărbat, n-a fost om. De ce i s-a întâmplat tocmai ei, nici asta nu știe. Dar știe un lucru, pe care-l spune râzând: „Pe lumea cealaltă n-o să fiu singură. O să am unul în stânga, unul în dreapta. Îmi mai trebuia unul în față și unul în spate!

Cea mai mare realizare: copiii și nepoții

Fața i se luminează ori de câte ori pronunță cuvântul „copil” sau „nepot”: „Viața fără un copil e pustie. Când pleacă de acasă, casa mea e pustie. Plec și eu de-acasă. Dacă nu plec, dau drumul la toate televizoarele, să le-aud vorbind!”. Chiriachița Dănăcică și-a crescut cei trei copii așa cum a știut ea mai bine, singură, fără vreun ajutor de la foștii soți. Acum locuiește cu Toma, băiatul din prima căsătorie, cu nora și nepotul ei, într-un apartament de trei camere din Ghencea. Are camera ei și a avut întotdeauna grijă să nu-i deranjeze în vreun fel pe cei tineri. Își face mâncare, își spală rufele și face curățenie singură: „Eu, din 600 de lei pe care îi am, mă coordonez singură. Îmi fac mâncare, îmi plătesc partea mea din întreținere. Nu am vrut să fiu o povară pentru băiatul meu!”. Povestește, zâmbind, că-n fiecare dimineață se trezește să-și conducă nora când pleacă la serviciu și nepoțelul când pleacă la școală. Apoi face curat în camera ei și-n cea a nepotului. În dormitorul celor mari nu intră, pentru că, spune pe un ton ascuțit, nu vrea să-i învețe leneși. Când n-o mai fi ea ce-o să facă?!
Copiii din cea de-a doua căsătorie stau în aceeași curte, împreună cu tatăl lor. Fata ei, Cristina, urmează destinul mamei, e divorțată și are două fiice, de 14 și 19 ani. Băiatul, Aurelian, e și el căsătorit, dar „nu-i mai trebuie copii, s-a săturat să le îngrijească pe nepoatele lui”. Nepoata mai mare s-a cununat anul acesta și plănuiește să facă și nunta. Doamna Chiriachița se pregătește deja și a-nceput să pună bani deoparte.
Copiii se ajută unul pe altul. Chiar dacă au tați diferiți, ei sunt frați. Nu au făcut niciodată diferențe între ei. Nici doamna Chiriachița nu i-a diferențiat, i-a iubit pe toți la fel de mult. Recunoaște că acum îi sunt mai dragi nepoții, mai ales băiețelul alături de care locuiește: „Îl divinizez pe cel mic. E umflățelul meu!”. Pune iubirea mai mare față de nepoți pe seama faptului că are mai mult timp pe care să-l petreacă împreună cu ei.

Liniștea notelor muzicale…

Când vine vorba despre lucruri pe care regretă că le-a făcut sau că nu le-a făcut în viață, doamna Chiriachița pare că-și eliberează sufletul și împărtășește un mare secret tinerei generații: „Regret că nu m-am distrat la vremea mea, că n-am fost la spectacole, că nu m-am plimbat… Trăiți-vă viața acum! Viața e scurtă… Azi ești, peste o clipă se poate să nu mai fii. Distrați-vă, că viața-i scurtă!”.
Doamna Chiriachița nu se mai poate distra așa cum și-ar fi dorit în tinerețe, dar are un vis desprins din pasiunile copilăriei. Vrea să-l vadă pe Julio Iglesias și să-i audă vocea într-un concert: „Chiar dacă sunt bătrână, muzica mă relaxează. Când îi aud vocea lui Julio, parcă mă liniștesc și-mi aduc aminte de tinerețe. N-am avut și eu unul din ăsta, să-mi cânte la ureche…

Acesta e visul unei femei care, după cum spune ea însăși, a trăit o viață „în secolul vitezei”, neîmplinită din punct de vedere sentimental, dar care nu și-a pierdut cumpătul, ducându-și misiunea la capăt cu optimism. Și-a crescut copiii, și-a cumpărat o casă cu propriile eforturi și a rămas plină de viață până în ziua de astăzi. Acum este o bătrână cu părul alb și cârlionțat, cu ochii verzi și iscoditori, glumeață și cu zâmbetul pe buze, care dorește binele tuturor celor din jurul ei: „Regret că nu pot să ajut și eu oamenii sărmani…”.

Maria BÎRNAURE

Care sunt visele bătrânilor noştri?

În România, bătrâneţea înseamnă sărăcie, izolare şi boală. Societatea eşuează atunci când îi face pe oameni să-şi dorească moartea. După pensionare, oricat de tragic sună, moartea devine singura aşteptare. Pentru ea, bătrânii se pregătesc aşa cum odinioară se găteau pentru o sărbătoare sau o vacanţă. O realitate de care ne ferim, surprinsă de jurnalista Andreea Archip. Multumim, Andreea si TVR 1.

Sursa: http://stiri.tvr.ro/

Refugiată în zodia disperării

Fericire. Din 2010, Ioana Petre nu mai știe ce înseamnă asta. Atunci i-a murit soțul, marea dragoste, care o ținea „ca pe o floare la fereastră”. Astăzi, la 63 de ani, doamna Ioana locuiește cu băiatul ei, într-o garsonieră din Ghencea, iar neînțelegerile sunt la ordinea zilei între cei doi, care trăiesc doar din pensia de 500 de lei a femeii, pentru că fiul nu muncește. Ioana Petre își dorește să ajungă la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou, din Grecia, și la Mormântul Sfântului Arsenie Boca, de la Prislop, să se roage pentru o viață mai bună, dar mai ales pentru sănătate. Ar fi cea mai fericită dacă ar locui singură, să nu se mai certe cu fiul. Bolnavă de Parkinson și afectată de cataractă la ambii ochi, doamna Ioana are nevoie de mai multă liniște în viața ei. Dacă nu se operează, își va pierde vederea în curând, iar restanțele la întreținere – de 1.500 de lei – îi dau și ele bătăi de cap. Ar merge la spectacole, la teatru, la film, cum făcea odată, dar nici pentru asta nu are bani.
Fericire, Ioana Petre ar vrea să te cunoască din nou!

Ioana Petre - Alina Vasiliu (4)

-Ioana.
-Alina, încântată.
-Ce zodie ești?
-Rac.
-Rac? Eu sunt fecioară. Nu prea se înțelege racul cu fecioara, dar hai să vedem!

Pune cu mare grijă piciorul în pământ, pentru că tremură din toate încheieturile. Flutură după ea sacoșa albastră de pânză, cu sigla partidului lui Gigi Becali, și întreabă o bătrână care-i iese în drum: „Ce faci? Nu-ți iei țoale?”
Ioana Petre vine la Centrul Comunitar Ghencea, de lângă Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, în fiecare zi, pentru porția de mâncare pe care fie o consumă aici, fie o ia acasă. Din când în când, tot la centru, scotocește printre hainele donate de credincioși și alege câteva. Dar nu orice, ci numai ce i se pare că i s-ar potrivi mai bine, că „doar fecioarele așa sunt, mai cochete”, după cum spune ea însăși.
De pe 3 aprilie până după Paște, centrul o să se închidă, iar Ioana Petre va trebui să se descurce singură cu mâncarea. Acasă o așteaptă fiul ei, de 39 de ani, fără ocupație, fără casă, fără familie, fără căpătâi. Împreună, trăiesc într-o garsonieră de pe strada Gârleni, cu cei 500 de lei pe lună, banii de pensie ai doamnei Ioana, și cu ce mai aduce ea de la centru. Trăiesc, metaforic vorbind, ținând cont că tocmai au plătit 200 de lei la întreținere, iar medicamentele pe care ar trebui să le cumpere femeia mai costă și ele câteva sute. De aceea, nu o dată a renunțat să le mai ia. Și se străduiește să se descurce așa, cu tremuratul continuu, din cauza începutului de Parkinson. Nici de văzut nu mai vede prea bine, de când cataracta i-a atacat ambii ochi. Iar de curând a aflat că, dacă nu se operează în maximum patru luni, își va pierde complet vederea.
Cu fiul nu se înțelege deloc. Supărat că nu și-a făcut un rost în viață până acum, băiatul o necăjește în fiecare zi și de câteva ori i-a spus chiar că-i dorește moartea. Ultima dată o certase că strănutase prea tare. Doamna Ioana s-ar muta cu dragă inimă, dacă ar avea unde. I-a spus fiului de câteva ori: „Plătește tu la azil, că eu mă duc. Nu vreau cine-știe-ce condiții, că nu sunt Zina Dumitrescu, să am ce are ea.” Râde, dar nu-i râsul ei.

„Nu-i așa că nevasta mea e frumoasă?”

E pensionară din 2000, pe caz de boală, și văduvă din 2010. Îl chema Sandu și a fost marea ei dragoste. Despre orice ar povesti, când aduce vorba de el i se luminează fața. Și nu e doar o impresie, ci parcă îi vezi ochii sticlind de entuziasm. „Mă ținea ca pe o floare la geam!”, își amintește. „Mergea pe stradă și întreba lumea: «Nu-i așa că nevasta mea e frumoasă?» Cine mai face așa ceva?”
S-au cunoscut la coadă la telefoane, când își plăteau abonamentul, după Revoluție. Ea era cu băiețelul din prima căsătorie, el era singur. A intrat în vorbă întâi cu băiatul, l-a întrebat cine îl însoțește, iar când a văzut-o pe Ioana s-a îndrăgostit pe loc. Și nici pentru ea n-a fost altfel. Ochi căprui aveau și el, și ea. Sandu plătise deja, dar a așteptat să-și termine și ea treaba. S-au dus să se plimbe și să povestească în Cișmigiu – Ioana, Sandu și copilul. A doua zi, s-au revăzut, tot în Cișmigiu, iar peste o săptămână se mutau împreună. După o lună, s-au și căsătorit. „A fost dragoste la prima vedere. Cu toate că el era berbec, iar berbecul și cu fecioara nu fac casă bună, dar uite că…”, spune doamna Ioana. Nunta au făcut-o la o biserică din sectorul 6. Ea – îmbrăcată în rochie de mireasă, el – la costum și cravată, elegant, cum a fost totdeauna, de altfel. „Ce vesel era! Mă pupa întruna! Doamne! Nu-i venea să-mi mai dea drumul din brațe!”, își amintește doamna Ioana.
Aproape douăzeci de ani au trăit ca-ntr-o poveste împreună. Se plimbau în vacanțe, la mare, la munte, peste tot. Când mergeau la piață, Sandu nu o lăsa nici să se atingă de sacoșe, ci le căra el pe toate. „Iar când se ducea la magazin, mai întâi îmi lua mie pantofi, sandale, rochii, de toate, și abia pe urmă își lua el”, povestește Ioana Petre. Și astăzi mai are și mai poartă din lucrurile primite de la Sandu. De fapt, nu și-a mai cumpărat ceva nou de când a murit el. Și tot de atunci nici nu s-a mai machiat vreodată. „Mergeam la filme, mai ales la astea indiene. Eu eram prințesa lui. Se lăuda cu mine peste tot.” Lui îi plăcea s-o vadă aranjată, dichisită, și chiar el o vopsea la păr, părul care era lung pe atunci, doar pentru că-i era lui drag.

„Dacă ar fi toate femeile cum am fost eu…”

Sandu era din Ialomița, venea dintr-o familie cu o droaie de copii și lucra la Institutul de Cercetări Chimice din București. Erau născuți în același an, 1951, el – pe 17 aprilie, ea – pe 23 august. Doamna Ioana e convinsă că unul dintre secretele fericirii lor împreună a fost faptul că Sandu era nu doar berbec, ci și ialomițean: „Ialomițenii ăștia sunt cei mai buni, să știți de la mine! Nu vă mint. Puneți mâna pe băieți din ăștia!” Nu l-a uitat nici până astăzi și nici nu crede că o s-o facă vreodată. Spune că, dacă Sandu s-ar mai întoarce, ar mai trăi și ea încă o sută de ani. „Dacă ar fi toate femeile cum am fost eu…”
Au trăit fericiți până când Sandu a plecat într-o zi la cumpărături și a lăsat-o pe ea acasă. N-a mai reușit să coboare din tramvai, a făcut infarct și a căzut. Avea probleme cu inima și mai și fuma foarte mult, deși Ioana îl sfătuia s-o lase mai moale cu tutunul. Vorba lui? „Decât zece ani cioară, mai bine un an șoim!”, își amintește femeia. În ziua când a murit, pe ea au luat-o doi indivizi de acasă și au dus-o la poliție, unde a aflat ce se întâmplase. Când l-a văzut la morgă, a avut un șoc, a început să țipe, iar medicii i-au sugerat să o interneze. „Păi cum, soțul meu e la morgă și eu să stau în spital? Am refuzat”, își amintește doamna Ioana.

Croitoreasa păpușilor din porumb

După moartea lui, a vândut casa în care stăteau și și-a cumpărat o garsonieră în Ghencea, pe care o împarte cu băiatul. El a fost plecat o perioadă în Italia, la muncă, însă nici acolo nu și-a găsit locul. A cunoscut o fată, la care s-a mutat, și trăia din banii pe care ea îi aducea în casă, povestește Ioana Petre. După zece ani de stat în străinătate, bărbatul s-a întors definitiv acasă, unde nu mai trăiește din salariul iubitei, ci din pensia mamei.
Cu primul soț, doamna Ioana n-a mai vorbit niciodată de când s-au despărțit. El și-a refăcut familia, are două fete, însă de fiul lui nu l-a mai interesat. S-au căsătorit când Ioana avea 22 de ani și rămăsese însărcinată. Au divorțat după 15 ani, când o colegă a lui de serviciu „a intrat pe fir”, iar el i-a căzut în plasă: „Era în zodia pești, era alunecos ca peștele în apă”.
Astăzi, nu-l mai are alături decât pe fiul ei, cu toate nemulțumirile lui. Mai are un frate mai mic, cu care, însă, nu păstrează legătura, din cauza soției lui, care nu prea o are la inimă. De altfel, cu fratele ei încă din copilărie nu s-a înțeles. Părinții lor – muncitori la colectiv – îl iubeau mai mult, pentru că era mai mic, dar și pentru că și-ar fi dorit ca primul copil să fie băiat, și nu fată.
Ioana a terminat opt clase în satul natal Găujani, din județul Giurgiu, iar liceul electronic l-a absolvit în București, unde a ajuns cu ajutorul unei mătuși. Apoi s-a angajat la Electronica, în Pipera, unde a muncit aproape treizeci de ani, reparând taxatoare. N-a fost chiar meseria visurilor ei, dar nici nu i-a plăcut altceva. Deși tatăl era croitor de meserie, n-a atras-o niciodată ideea de a profesa în domeniu, mai mult decât să croiască haine pentru păpușile din porumb pe care le confecționa cu prietenii, când era mică.

„Doamna căreia îi tremură mâinile”

Zilele trec la fel pentru doamna Ioana. Nu se schimbă decât episoadele din „Trădarea”, serialul turcesc pe care-l urmărește fără excepție, zi de zi: „Pentru ăla fac moarte de om, cum se spune. Mă cert cu băiatul când vine, zice că numai la ăsta mă uit. Pe urmă mă lasă în pace. Păi eu plătesc, nu? L-am văzut de la început și să nu mă uit acum?” Nu l-a ratat nici pe Suleyman Magnificul, iar pentru el a făcut economii din pensie ca să-și cumpere și cartea. În rest, când e vreme frumoasă, merge prin Herăstrău; uneori, dacă găsește oameni dispuși să o asculte, le mai împărtășește din necazurile ei. Dacă nu, pleacă înapoi acasă, fără să fi avut măcar cui să i se plângă. Și aude, de multe ori, în spatele ei, vorbindu-se despre ea ca despre „doamna căreia îi tremură mâinile”.
A rugat un tânăr de pe stradă să-i schimbe ceasul, după trecerea la ora de vară. Când găsește oameni de felul acesta, spune că „nu toată lumea e neagră”. Ar mai merge la spectacole, la teatru, la film, dar cu banii de pensie pe care-i are în buzunar nici nu se mai gândește la așa ceva. Ultima dată a fost când a primit, din partea primăriei, un bilet la un spectacol la Sala Palatului. Și a impresionat-o mulțimea de oameni peste care a dat-o acolo. Se mai gândește uneori la cât de fericiți sunt unii și își amintește de filmele indiene la care o ducea Sandu. Nici la biserică nu poate să stea prea mult. Se duce în fiecare duminică, se roagă puțin, dar pentru pus lumânări cere ajutorul cuiva, pentru că pe ea n-o mai țin picioarele și pleacă acasă.

Rugăciune de scos „tremurul din corp”

Doamna Ioana citește, atât cât mai poate, cărți de rugăciuni. În ele, l-a descoperit pe Sfântul Efrem. Își dorește să ajungă la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou, din Grecia, să se roage pentru sănătate, „să nu mai am tremurul ăsta în corp”, și pentru o viață mai bună, atât cât va mai fi să dureze. Și la Mormântul lui Arsenie Boca, de la Prislop, s-ar bucura mult să meargă. În plus, a auzit că Gigi Becali e de ajutor pentru multă lume în nevoie și se gândește că ar putea s-o sprijine și pe ea cumva.
Ceea ce o face să sufere și mai mult e gândul la viața fericită pe care a avut-o până în urmă cu câțiva ani. Are amintiri, are fotografii, păstrează cadouri… dar bucuriile pe care le trăia cu Sandu nu i le mai poate aduce nimeni înapoi. În sufletul ei, se luptă speranța și dezastrul, dorul și nevoia de a supraviețui zilei de mâine.

Când ne despărțim, doamna Ioana își dă seama că am ochii verzi și exclamă: „Ochii verzi niciodată să nu-i crezi!” Apoi râde. Parc-ar fi râsul ei, de data asta. Îi place să creadă în tot felul de semne și de proverbe, poate pentru că în oameni nu mai are curajul să creadă. Cel puțin, după ce acela care i-a fost cel mai drag a plecat. Își ia cuminte sacoșa cu mâncare și pleacă acasă, unde îl va găsi probabil pe fiul ei. Vine Paștele, dar pentru Ioana Petre nimic nu va semăna cu o sărbătoare.

Alina-Elena VASILIU

Proiectul e mic

Ni s-a spus, fara tagaduinta, ca Visele batranilor este un proiect mic. Nu se compara cu proiecte mari de milioane de euro, de pe POSDRU. De unde intelegem ca sunt oameni pentru care mare  e un proiect mare, de tip POSDRU, si mic e un proiect mic, de 5000 de euro, cum e Visele. Pe buna dreptate, mare-i mare, mic e mic. Impacati cu aceasta idee, ne putem vedea linistiti de micutul proiect. Studentii psihologi sunt pe teren, stau de vorba, noteaza si isi asculta seniorii. In cateva zile studentii economisti vor asculta povestile de fundraising si CSR ale Cristianei Ionescu (Dreamcatchers) si Bogdanei Diaconu (Raiffeisen Bank), iar studentii jurnalisti, pe cele de storytelling ale Georgianei Ilie si Anei Maria Ciobanu (DOR). Daca mai punem la socoteala si ceaiul oferit de Carturesti, putem spune ca suntem entuziasmati! :)

Ei suntem Noi

Daca Visele batranilor e despre batrani, atunci e despre batranete, si daca e despre voluntari, e despre tineri si voluntariat; daca proiectul e despre ONG-uri, institutii culturale, de invatamant si media, atunci e despre parteneriat; daca proiectul e despre firme donatoare, e despre responsabilitate sociala. Daca Visele batranilor e despre toate acestea, atunci e despre noi si tot ce facem noi intr-o comunitate. Proiectul e despre noi toti, nu despre ei si noi. Daca ei nu se vad, noi suntem invizibili, noi toti apunem deodata.

 

Un proiect perfect

Faptul ca ne intrebam daca Visele batranilor e un proiect bun e perfect. Faptul ca ne raspundem ca ar putea fi mai bun e foarte bine. Pana aici nu-i rau. Comunicatul cu „s-a lansat” a fost ok, pentru ca asa asa am zis ca se va intampla, si asa s-a intamplat. Au urmat batai la usi, s-au deschis: Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Universitatea din Bucuresti. Au urmat discutii cu alte doua facultati si mai urmeaza altele. Au urmat discutii cu Centrul Comunitar Ghencea si cu Organizatia Suedeza pentru Ajutor Umanitar Individual si credem ca va fi bine. Au trecut 3 luni de la debutul proiectului:

  • Nu credeam ca aflarea celor 30 de studenti se va face usor, si asa e, dar nu-i rau…
  • Nu credeam ca aflarea celor 10 batrani se va face greu, asa va fi, si nu sarim in sus de bucurie
  • Ne intrebam ce vom face sa facem ceva, mai bine ne vom intreba pentru cine si de ce
  • Ne raspundem la pentru cine si de ce, si e perfect