Criza financiară care lovește organizațiile neguvernamentale nu mai este doar o problemă de donații insuficiente. Tot mai multe cercetări arată că, în timp ce nevoia de servicii crește, modul în care sunt distribuite fondurile favorizează în continuare organizațiile cu infrastructură internațională, iar finanțarea directă către actorii locali rămâne surprinzător de redusă.
Un nou studiu publicat de Third Sector ilustrează dimensiunea presiunii. În Marea Britanie, 96% dintre organizațiile caritabile au fost nevoite să restrângă serviciile din cauza dificultăților financiare, aproape două treimi spun că cererea pentru ajutor a crescut în ultimii doi ani, iar una din șapte avertizează că riscă închiderea dacă situația nu se îmbunătățește. Tot mai multe organizații introduc liste de așteptare, înăspresc criteriile de eligibilitate sau renunță la programe întregi pentru a putea continua să funcționeze.
Aceste cifre descriu efectele unei crize. Însă ele ridică și o întrebare mai puțin vizibilă: cum circulă, de fapt, banii în sistemul internațional al organizațiilor neguvernamentale?
Promisiunea care trebuia să schimbe regulile jocului
În 2016, la World Humanitarian Summit de la Istanbul, guvernele donatoare, agențiile ONU și marile organizații umanitare au semnat acordul cunoscut drept Grand Bargain. Printre angajamentele asumate se afla și unul considerat atunci revoluționar: 25% din finanțarea umanitară globală urma să ajungă cât mai direct la organizațiile locale și naționale.
Rațiunea era simplă. Organizațiile locale sunt deja prezente în comunități, cunosc contextul social și cultural și rămân acolo și după încheierea intervențiilor de urgență. În teorie, ele ar trebui să fie mai mult decât simple executante ale unor proiecte concepute în altă parte.
Aproape un deceniu mai târziu, ținta rămâne departe
Datele arată însă că promisiunea s-a materializat doar parțial.
Potrivit rapoartelor Development Initiatives și ALNAP, finanțarea care ajunge direct de la donatori către organizațiile locale rămâne la un nivel foarte redus. În metodologia strictă folosită pentru monitorizarea Grand Bargain, această pondere a fost de aproximativ 3,3% în 2020, coborând ulterior la 1,2% în 2021 și 2022.
Cercetătorii subliniază însă o nuanță esențială: aceasta este doar finanțarea directă. O parte din fonduri ajunge ulterior la organizațiile locale prin intermediul agențiilor ONU, al organizațiilor internaționale sau al altor parteneri, însă aceste fluxuri sunt mult mai greu de urmărit și nu oferă organizațiilor locale același control asupra deciziilor sau asupra bugetelor.
De ce rețelele internaționale pornesc cu un avantaj
Organizații precum World Vision, Save the Children sau Oxfam nu funcționează ca entități izolate, ci ca rețele globale, cu birouri naționale în numeroase țări.
Acest model le oferă avantaje structurale importante.
În primul rând, pot atrage donații în fiecare țară în care sunt prezente. În al doilea rând, pot participa simultan la apeluri de finanțare naționale, europene și internaționale. La acestea se adaugă sisteme comune de audit, proceduri standardizate de raportare și echipe dedicate gestionării unor granturi de mare amploare.
Literatura de specialitate arată că aceste avantaje nu țin doar de notorietatea brandului, ci și de capacitatea administrativă construită în timp.
De ce finanțatorii preferă organizațiile mari
Mai multe analize explică faptul că alegerea donatorilor este influențată puternic de gestionarea riscului.
O organizație internațională poate demonstra rapid că are audituri externe, politici de conformitate și mecanisme de control financiar deja verificate. Pentru un finanțator instituțional, administrarea câtorva contracte mari poate fi considerabil mai simplă decât gestionarea unui număr foarte mare de contracte cu organizații mici.
Această logică administrativă este invocată frecvent pentru a explica de ce o parte atât de mare din finanțare continuă să treacă prin intermediari internaționali înainte de a ajunge în comunitățile unde sunt implementate proiectele.
Ce spun susținătorii organizațiilor locale
Cei care promovează localizarea ajutorului contestă însă această abordare.
Potrivit cercetărilor citate într-o analiză publicată de The Washington Post, organizațiile locale pot implementa programe cu aproximativ 32% mai eficient decât intermediarii internaționali, tocmai pentru că folosesc infrastructură deja existentă, personal local și o cunoaștere directă a comunităților în care lucrează.
Criticii sistemului susțin că organizațiile locale ajung adesea să implementeze proiectele fără a controla însă prioritățile, bugetele sau calendarul acestora, deoarece deciziile rămân la nivelul organizației care gestionează finanțarea principală.
Chiar și marile organizații își schimbă modelul
Interesant este că unele dintre organizațiile internaționale aflate în centrul acestei dezbateri au început să își revizuiască propriile structuri.
Oxfam a transferat responsabilități către parteneri locali în anumite regiuni, iar HelpAge International a inițiat transformarea unor birouri regionale în organizații independente. În paralel, zeci de organizații au aderat la inițiativa Charter for Change, prin care își asumă transferarea unei părți mai mari din resurse și din puterea decizională către actorii locali.
Cercetătorii avertizează însă că descentralizarea operațională nu este același lucru cu descentralizarea finanțării. Atât timp cât organizațiile locale depind de intermediari pentru accesul la fonduri, raportul de putere rămâne în mare măsură neschimbat.
O criză care ridică întrebări despre întregul sistem
Datele publicate de Third Sector arată că tot mai multe organizații reduc servicii tocmai într-un moment în care cererea pentru ajutor este în creștere. În paralel, rapoartele privind localizarea finanțării arată că resursele continuă să se concentreze în mare măsură în organizațiile cu infrastructură globală.
Aceste două realități nu demonstrează că organizațiile internaționale sunt cauza dificultăților financiare ale celor mici. Ele indică însă că sistemul actual de finanțare este construit astfel încât organizațiile cu capacitate administrativă extinsă și prezență în mai multe țări pornesc cu avantaje considerabile în competiția pentru resurse.
La aproape zece ani de la lansarea Grand Bargain, întrebarea rămâne aceeași: nu doar câți bani există pentru sectorul neguvernamental, ci și cine decide traseul lor înainte ca ajutorul să ajungă în comunitățile pe care este destinat să le sprijine.
Lasă un răspuns